Copilul Meu!

Probabil ca nu sunt prea departe de adevar atunci cand spun ca unii parinti isi considera copilul un fel de obiect.
Stiti, altadata, toata lumea traia in aceeasi camera, singura care era incalzita, iar patutul era tot acolo. Acesti copii ajungeau sa fie mult mai sociabili decat copiii de astazi, care sunt prea protejati de zgomotul vietii de familie. Nu trebuie sa uitam ca in uter, copilul participa la viata mamei si aude si vocea tatalui. In uter el aude. Auditia este perfecta. In special spre sfarsitul sarcinii aude tot. Iar apoi, dintr-o data la nastere, aude zgomote puternice. Atunci simte nevoia sa auda imediat vocea modulata a mamei sale, pe care o recunoaste, precum si vocea tatalui. Cred ca primele vorbe pe care i le spune mama, tinandu-l in brate, sunt foarte importante: “Vezi, te asteptam. Esti baietel. Ai auzit probabil ca asteptam o fetita.Dar noi suntem fericiti ca avem un baietel”.
Astfel il introducem in lumea noastra, ca pe un viitor barbat sau ca pe o viitoare femeie si nu ca pe un obiect, un bebelus sau o papusa. El este o fiinta umana; trebuie sa-l si dezmierdam, evident, dar in primul rand trebuie sa respectam in el pe viitorul adult.
Deci inca in primele luni copilul trebuie sa participe la viata familiei, la evenimentele zilei.
Fiecare trebuie sa-si stabileasca propriul ritm. Un copil adoarme acolo unde sunt toti. Cand ii este somn, adoarme oriunde si e mult mai bine. Va dormi mai bine daca aude vorbindu-se in jurul sau. Copilul mic are nevoie sa doarma mult, dar nu e nevoie din cauza aceasta sa fie izolat ca intr-un pustiu. Cind dormea in pantecele mamei sale zgomotul nu il deranja; apoi se trezea caci si acolo copilul doarme si se trezeste. De pilda cand e mult zgomot trebuie sa-i spunem: “vezi, acesta este fratele tau care tocmai a rastunat un scaun”. Sau daca plange, nu e cazul sa-l luam totdeauna in brate, ci sa-i vorbim: “Ce e, nu te simti bine? Ce necajit esti”. Trebuie spuse asemenea fraze, iar tonul vocii care ingana suferinta copilului e foarte important; atunci cand este vorbita, suferinta devine umana si pentru copil. Tot ceea ce e vorbit devine uman. In schimb, tot ceea ce nu e vorbit ramane pentru copil ceva ciudat si nu se integreaza relatiei pe care o are cu mama sa.

Psiholog Claudia Georgescu

Dislalia (pelticia in popor) este cea mai frecventa dintre tulburarile de pronuntie, reprezinta 90% din totalul tulburarilor de limbaj si este prezenta atat la oamenii normali, cat si la cei cu handicap (de intelect, senzorial). Dislalia reprezinta abaterea de la pronuntia standard sau incapacitatea subiectului de a pronunta corect un sunet, o silaba sau un cuvant.
Se poate vorbi de dislalie cand:
- exista tulburari de articulare, pronuntie, manifestate prin omiterea, deformarea, substituirea, inlocuirea si inversarea sunetelor;
- se manifesta incapacitatea de a emite anumite foneme, care are loc permanent, in orice imprejurare, atat in vorbirea spontana, cat si in cea repetata, in cuvinte, silabe sau in incercarea de a emite izolat fonemul in cauza;
- exista incapacitatea totala sau partiala de articulare sau pronuntie, care afecteaza decodarea mesajelor verbale, ingreuneaza receptia, deci intregul lant al comunicarii fono-auditive interpersonale.
Cand se pune diagnosticul de dislalie este bine ca copilul sa aiba peste 3 ani si jumatate. Pana la aceasta varsta avem de-a face cu o dislalie fiziologica. Vorbirea se corecteaza de obicei dupa aceasta varsta. Daca dupa 3 ani si jumatate deficientele se mentin, la baza lor stau cauze nocive, care le pot agrava si transforma in obisnuinte negative. Situatia e si mai grava in cazul unor structuri fragile ale SNC.
Diagnosticul simptomatologic al dislaliei trebuie sa fie completat pe baza de etiologie si de mecanisme implicate: leziuni ale sistemului nervos central, gradul leziunii si localizarea ei, leziuni ale organelor de articulatie, leziuni ale nervilor periferici, deficiente ale organelor de receptie auditiva, greseli si neglijente in educatia vorbirii copiilor.
Prin raportare la fonemul denaturat, omis sau inlocuit, aceste tulburari de articulatie primesc denumiri specifice, prin adaugarea sufixului “ism”:
- pararotacism pentru inlocuirea cu un alt sunet
- rotacism, pentru denaturarea sau omiterea sunetului “r
- lambdacism si paralambdacism, pentru sunetul “l”
- betacism si parabetacism, pentru sunetul “b”
- sigmatism si parasigmatism pentru sunetele siflante “s, z, t, j, ci, ce”
- capacism si paracapacism pentru sunetul “c”
- fitacism si parafitacism pentru sunetul “f”
- mutacism si paramutacism pentru sunetul “m”.

Psiholog Claudia Georgescu

Balbaiala consta in repetarea unor silabe la inceputul si mijlocul cuvantului, cu pauze intre acestea, sau aparitia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator, care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive. Aceasta tulburare de vorbire se caracterizeaza prin: modificari de vorbire (spasme ale aparatului fono-articulator, aritmie, monotonia vorbirii, inversiuni in fraza – pentru evitarea cuvintelor “problema”, vorbire concisa – incompleta, refuzul de a vorbi), miscari si actiuni asociate – reprezentate de ticuri sau ritualuri de deblocare sau linistire.
Alt tip de simptom al balbielii este reprezentat de anumite modificari psihice cum ar fi: activitate dezorganizata, incordare, neliniste permanenta legata de vorbire, negativism, nevoie permanenta de ocrotire, izolare sociala, emotivitate crescuta, tulburari ale cititului si ale scrisului, comportament neadaptat.
Asadar, balbaiala se caracterizeaza prin intreruperea vocii, fara leziuni ale organelor fonoarticulatorii, fiind foarte vizibila si afectand profund intelegerea vorbirii de catre cei din jur. Aceasta tulburare de limbaj poate aparea pe la 5-6 ani si chiar mai tarziu – la varsta adolescentei, ca urmare a unei emotii bruste sau a unei spaime mari.

Cauzele balbaielii pot fi:
- imitarea de catre copiii mici a unor persoane adulte sau a unor copii care au un asemenea handicap;
- bilingvismul;
- traume psihice;
- stres determinat de emotii, soc, sperieturi, spaime, impresia de nedreptate, de frustrare;
- factori de natura ereditara;
- presiuni, actiuni cu caracter represiv, constand in anumite masuri educative gresite ale parintilor in legatura cu dereglarile din exprimarile copilului;
- observatii dojenitoare asupra deficientelor de vorbire;
- pedepse severe administrate de parinti pentru ca, in anumite situatii copiii se balbaiau;
- ironia, prin luarea in ras si imitarea balbaielii, cu scopul de a sili copilul sa fie atent in exprimare;
- nemultumirea mamei, pentru toate actiunile copilului;
- dezaprobarea si critica foarte severa pentru cea mai mica eroare;
- observatii cu ton ridicat, rastit, pana la tipat;
- hiperprotejarea copilului;
- dezorganizarea familiala;
- conflicte determinate de neintelegeri intre parinti si copii, pe de o parte, si intre parinti pe de alta parte;

Psiholog Claudia Georgescu