Copilul Meu!

A fi ordonat nu inseamna sa ai mania ordinii. Asta inseamna ca toate lucrurile copilului trebuie puse intr-un loc anume (intr-un colt al camerei, intr-o cutie pentru jucarii sau intr-un dulap). Cand copii sunt mici au nevoie de o anumita harababura in jurul lor.
Ca sa-l inveti pe copil sa fie ordonat, nu trebuie sa-i ceri tot timpul sa-si adune lucrurile (mai ales cand se joaca) ci numai la un moment dat, de exemplu la pranz cand se face ordine in camera in care se ia masa. Atunci i se poate spune ” Hai!Ajuta-ma! Du lucrurile acestea in camera ta, pe aceasta in camera mea, aceasta pune-o in dulapul cutare etc.” Seara insa, cand in camera copilului este dezordine, este imposibil sa se puna totul la loc inainte ca el sa fie in pat sau gata de culcare. Este momentul in care si copilul se linisteste, se aseaza in pat pentru a dormi, e momentul in care intelege ca si lucrurile trebuie asezate la locul lor si asta nu i se mai pare ceva neplacut, “impotriva naturii”.
Nu poti invata un copil sa fie ordonat inainte de 4 ani, pentru ca exista riscul sa devina maniac. Copilul trebuie sa-i vada pe parintii sai cand isi pun lucrurile la loc. Sa i se spuna:” Uite ce este nu-mi mai gasesc lucrurile prntru ca probabil ai umblat tu cu ele”. Iar dupa ce le-au cautat impreuna “Ai vazut, le imprastii peste tot”. Copilul trebuie facut atent ca in joaca lui, in mod inconstient, ia unele lucruri pe care le lasa pe unde se nimereste cand nu-l mai intereseaza, apoi ia altele pentru ca asa sunt copiii. Nu poti sa-i inveti sa faca ordine inainte de patru ani, in schimb poti sa le vorbesti despre ordine inainte de aceasta varsta. La patru ani copilul intelege foarte bine ca trebuie sa-si puna lucrurile la loc. Iar mama poate sa-i spuna, nu inainte de cinci ani: “Daca gasesc lucruri de-ale tale imprastiate in toata casa, cu atat mai rau pentru tine, ti le confisc. Nu vreau sa gasesc jucarii de-ale tale nici in camera noastra nici in sufragerie si nici in bucatarie. In schimb, in camera copilului nu trebuie sa se faca ordine decat o data pe saptamana, la curatenie.
Numai in jurul varstei de 8 ani, copii isi strang lucrurile din proprie initiativa. Uneori, si inainte isi mai aranjeaza lucrurile de scoala, mai ales daca sunt mai multi frati – isi pun la loc sigur lucrurile personale pentru a nu fi sterpelite eventual de fratii mai mari sau mai mici – cu conditia sa aiba un loc numai al lor.
Lucru curios este ca numai in jurul varstei de cincisprezece ani ordinea devine ceea ce trebuie sa fie pentru fiecare adult. Numai la aceasta varsta, oamenii invata cu adevarat sa faca ordine intr-un mod care nu este nici compulsiv, nici maniac ci intr-un mod care sa le faca viata mai usoara. Fiecare in felul sau. Fiecare cu ordinea lui. De aceea o mama nu-i poate impune copilului propriul tip de a fi ordonat. Fiecare si-l gaseste in jurul varstei de paisprezece, cincisprezece ani.

Psiholog Claudia Georgescu

In realitate transpunerea in act reprezinta eruptia brutala a unei frici, a unui refuz de nesuportat, a unui conflict, a unui dezechilibru in reprezentarea lumii.
Aceste comportamente bruste sau repetitive ce par incontrolabile, legate adesea de o eliberare a agresivitatii sau a angoasei prin cuvinte sau simboluri, vor fi resimtite de cei din jur ca jenante, destabilizatoare si,  prin urmare, reduse ori suprimate in loc sa fie intelese, ca limbaje.
Transpunerile in act pot fi de doua feluri:
- indreptate catre sine;
- indreptate catre celalalt.

Agresiunea indreptata catre sine
Se intampla atunci cand bebelusul sau copilul isi smulge parul, se loveste cu capul de pamant, se zgarie, se musca, pe scurt indreapta violenta catre sine sau catre o parte a corpului sau. Unii copii se pun adeseori in pericol, trec mai tot timpul la doi pasi de un accident, ca si cum s-ar juca de-a viata si de-a moartea.
O parte a acestor forme de agresiune indreptate catre sine, ii dau copilului sentimentul ca exista, ca lupta impotriva unui defect sau a absentei unei parti a corpului sau. Sa simti ca traiesti pentru ca simti ca te doare. Mai tarziu, la adult, fenomenul se regaseste in “cultivarea”suferintei ca forma de lupta impotriva golului existential.
Cautarea senzatiilor corporale cu scopul de a simti ca existi inauntrul propriului corp joaca un rol esential in anumite faze ale dezvoltarii.
- Rotirea corpului sau rotirea neincetata in balansoar pana la ameteala.
- Atingerea organului sexual ori de cate ori cel in cauza se simte amenintat.

Agresiunea indreptata catre celalalt
Numeroase si in forme foarte diferite, agresiunile indreptate catre celalalt pot fi reactii sporadice sau, mai grav, modalitati de relationare in intalnirea cu celalalt. In primul caz acestea pot fi intelese ca incercari de afirmare -”Sunt aici”, o confirmare a unei pozitii de putere “lumea trebuie sa tina cont de mine”.
- Un baietel ii ascunde mereu cerceii mamei sale. Refuza cu incapatanare sa spuna unde i-a ascuns si cel mai adesea nici nu-si mai aduce aminte unde i-a pus. E poate felul lui de a spune: “Sunt mai important pentru tine decat iesirile in oras.”
Fuga de acasa, bataile, furtisagurile, distrugerile, agitatia sau accidentele sunt tot atatea transpuneri in fapt care incearca sa exprime un conflict, un dezechilibru, o chemare.
- Un baietel a dat cu picioarele in aparatul de fotografiat al tatalui sau care, in ultimul timp, il tot fotografia pe fratele mai mic.
- O fetita a taiat burta ursuletului ei dupa ce taiase de mai multe ori, pernutele din salon.
- Revendicarea unui loc, a unui spatiu privilegiat.
Trecerile la fapte indreptate catre celalalt pot cauta sensuri foarte diferite, nu sunt niciodata gratuite sau spontane. Se produc intr-o inlantuire de cauze si efecte. Noi trebuie sa ne oferim sa-l ascultam, sa-i oferim atentia noastra, prezenta binevoitoare si ferma a unui punct de sprijin, pentru a-i usura copilului o posibila confruntare. Nimic nu este mai rau decat fuga adultilor in fata cautarii si contradictiilor transpuse in fapte de un copil.

Oamenii isi pun nenumarate intrebari in legatura cu complexul oedipian, mai ales acum, cand e de notorietate publica, desi a existat dintotdeauna, cu mult inainte de a se vorbi despre el. Iar cei care se tem de el nu-si dau seama ca acest complex nu se manifesta in mod previzibil. Exista o perioada in dezvoltarea copilului cand apare “Complexul Oedip” adica baiatul o iubeste foarte mult pe mama sa si vede in tata un rival pe care ar dori sa-l inlature. Acelasi lucru se intampla si cu fetitele. Am sa va dau cateva exemple ca sa fiu mai bine inteleasa.
Iata de exemplu, intr-o familie cu trei copii (dintre care cei mai mari sunt doi baieti) s-a intamplat ca mama sa iasa in oras, impreuna cu tatal, trei seri la rand. Baietii i-au reprosat: “De ce iesi tu mereu seara cu el si niciodata cu noi?” “Noi” era comandoul baietilor. Mama, putin derutata, le-a raspuns: “Bine dar e sotul meu. Am dreptul sa ies seara cu el!”. Atunci unul dintre baieti ii spune:”Dar si noi vrem sa fim sotul tau”.
Un alt mod de manifestare al complexului oedipian: baiatul isi iubeste tatal, vrea sa se identifice cu el, vrea sa aiba intotdeauna dreptate dar, in acelasi timp isi iubeste si mama cu care ar vrea sa aiba unele intimitati….:”Stii ce, poate ca tata nu se intoarce diseara. Si daca nu se intoarce sau vine foarte tarziu, pot sa-l astept in pat in locul lui? E pacat sa ramana locul gol.” Bineinteles ca astfel de cuvinte o pun pe mama la incercare. Ea trebuie sa aiba prezenta de spirit si sa raspunda:”Locul acesta nu este niciodata gol, este locul tatalui tau, fie ca e acasa fie ca nu. Chiar si atunci cand este plecat eu ma gandesc intotdeauna la el.” Nu este deloc bine ca, pe motiv ca tatal nu este acasa, mama sa-si lase fiul sa-i ia locul in pat; in cazul acesta el isi va imagina ca are dreptul sa creada ca este sotul mamei lui.
Asa se manifesta complexul oedipian in viata de toate zilele. Mama sa fie atenta. Sa nu accepte niciodata aceasta alunecare prin care unul dintre copii, baiat sau fata, isi insuseste prerogativele pe care le are tatal ca sot fata de sotia lui si ca tata fata de copii. In viata imaginara a baietilor, aceste mici prerogative ii fac sa creada ca au dreptul primit din partea mamei de a dori sa ia locul tatalui. Acest lucru il culpabilizeaza stanjenindu-i dezvoltarea.
In plin complex oedipian, copilul sufera. Merita sa fim alaturi de el. Are nevoie de o dragoste curata din partea parintilor, de explicatii adevarate, referitoare la dorinta sexuala interzisa intre copii si parinti, precum si intre copiii aceleiasi familii. Parintii nu trebuie sa-l tachineze sau sa-l dezaprobe, dar nici sa-i adreseze cuvinte dragastoase sau sa aiba cu el intimitati ambigue, camuflate in mangaieri incendiare in care copilul poate spera ca dorinta lui incestioasa va triumfa. Toate acestea nu ar face decat sa intarzie dezvoltarea lui psihosexuala.
Daca interdictia incestului nu este clar exprimata intre sapte si noua ani, cel mai tarziu, conflictele oedipiene vor aparea la pubertate, agravand problemele adolescentei atat pentru tanarul in cauza, cat si pentru parintii lui.

Psiholog Claudia Georgescu