Copilul Meu!

Interdictia incestului este esentiala in educatia sexuala a copilului. Este important sa fie cunoscuta de copil complementaritatea sexelor in vederea procrearii; dar daca nu i se vorbeste in acelasi timp despre aceasta lege fundamentala a creatiei valabila pentru toti oamenii, de la fiintele “cele mai primitive” pana la cele mai civilizate, care este interdictia incestului, informatia si educatia sexuala nu mai au nici un sens.
Aceasta problema nu se pune neaparat in familiile numeroase, ci si in familiile cu doi copii un baiat si o fata. Pana la cinci, sase ani copiii au jocuri sexuale (fratii intre ei, surorile intre ele, intre frati si surori cand sunt foarte mici), jocuri absolut “normale” pentru ei si un prilej de amuzament. Cand sunt de fata, parintii nu trebuie sa-i certe sau sa-i pedepseasca, ci sa discute impreuna cu copiii problemele sexuale folosind cuvinte exacte: sa spuna ca sexul fetelor e diferit de sexul baietilor, sa le vorbeasca limpede atat unora, cat si celorlalti cand sunt impreuna, nu in secret si pe tonul cel mai obisnuit despre diferenta dintre ei, fara sa foloseasca cuvinte ca “pipi”sau “pasarica”. Ca un copil vorbeste despre “pasarica” sau “cocosel” de acord! Dar cand e in erectie cuvantul potrivit este “penis”, iar pentru fete cuvantul potrivit este “vagin”. Baietilor trebuie sa li se spuna ca vor deveni musculosi, ca li se va schimba vocea, ca vor avea barba si mustata ca tatal lor si ca vor placea fetelor. Iar fetelor sa li se spuna ca vor avea par pe pubis si la subrat, ca le vor creste sanii, ca in corpul lor se va produce o transformare totala si ca in jur de doisprezece, treisprezece, paisprezece ani vor avea menstruatie. Se vor simti mandre si vor placea baietilor.
Daca aceste lucruri nu sunt spuse copiilor incepand de la sase, sapte ani, jocurile sexuale risca sa se prelungeasca si sa devina incestioase. In acelasi timp cu abordarea problemelor sexuale trebuie sa li se spuna despre interdictia incestului intre frate si sora, intre tata si fiica, intre fiu si mama.Chiar daca copilul nu e la varsta la care sa inteleaga, trebuie sa i se faca cunoscuta aceasta interdictie.

Psiholog Georgescu Claudia

Ar fi bine sa stim ca un copil care are o reactie neasteptata are intotdeauna un motiv. Se vorbeste adesea despre capriciile copilului. In fond, cand un copil are brusc o reactie neasteptata, care pune in incurcatura pe toata lumea, ar fi de referat sa stim ce se intampla. Atunci cand un copil se opreste pe strada si nu mai vrea sa mearga mai departe ar putea fi din cauza ca: nu-i plac pantofii pe care ii are; poate nu vrea sa mearga mai departe de locul acela;  poate ca adultul merge prea repede sau poate ca ar vrea sa mearga cu caruciorul, in timp ce noi credem ca e destul de mare incat sa mearga pe jos.
“A petrecut o vacanta frumoasa, se tine foarte bine pe picioare”. Dar nu e adevarat! Vazandu-se in acelasi loc dupa vacanta, el vrea sa fie ca inainte, sa mearga cu caruciorul. Nu va mai dura mult. Capriciile apar dintr-o lipsa de intelegere a copilului. El nu se mai intelege pentru ca adultul nu-l mai intelege. Este cazul oricarui copil vioi si inteligent, care vrea sa ne transmita ce doreste dar nu stie cum sa faca acest lucru. In astfel de momente devine recalcitrant, protesteaza, tipa, iar de multe ori reactia adultului este tot de a tipa la copil. Nu asa se procedeaza, ci mai degraba incercand sa-l intelegem, spunandu-ne ca “exista un motiv”, si mai ales sa nu facem o drama din acest lucru.
Sa ne gandim la un copil care merge pentru prima data la scoala. Sunt copii care asteapta acest moment cu nerabdare, pentru ca vor avea ghiozdan, carti, teme etc. Apoi visul li se implineste, ajung la scoala, unde se trezesc alaturi de alti copii, au teme de facut si nu se asteptau sa fie asa. Cand se intorc acasa sau cand mama vine sa-i ia de la scoala, acesti copii sunt foarte nelinistiti ba chiar nu mai vor sa mearga deloc la scoala. Lucrurile trebuie luate treptat: nu trebuie bruscat un copil care are o anumita fobie. Poate ca tatal ar putea intr-o zi sa-si lase treburile si sa mearga sa-l ia de la scoala, sau sa-l duca dimineata. Sunt anumite probleme pe care le poate  rezolva cu succes si tatal copilului atata timp cat da dovada de rabdare si intelegere. Este indicat ca si tatal sa fie “prezent” in viata copilului si sa ia cunostinta de problemele pe care le are copilul si nu sa “mute” aceasta respondabilitate doar in grija mamei sau a altor persoane.

Psiholog Claudia Georgescu

Haideti sa lamurim mai intai ce inseamna un copil stangaci. Un copil stangaci foloseste mana stanga pentru a apuca obiectele, a scrie, a desena, a se pieptana, a se spala pe dinti, a deschide cartea, a manca, a bate cu ciocanul etc.
Parintii trebuie sa stie ca, in general, toti copiii folosesc in egala masura mana stanga si mana dreapta – cu exceptia celor care folosesc de la inceput exclusiv mana dreapta si care sunt foarte putini. Cu cat copiii folosesc mai multa vreme ambele parti ale corpului devin astfel indemanatici si cu atat e mai bine. Copiilor nu trebuie sa li se spuna ca exista o mana buna si alta care nu e buna.
Pot fi de pilda, invatati ca pentru a spune la revedere trebuie sa dea mana dreapta. Dar daca copilul intinde mana stanga, nu trebuie sa i se spuna:”nu e mana buna”. Pur si simplu se intinde mana dreapta si copilul trebuie sa intinda mana dreapta.
Important este sa nu fie puse obstacole in calea dezvoltarii structurii neurologice a copilului, structura care se stabileste incet, o data cu cresterea si care devine vizibila o data cu deprinderea scrierii si indemanarea pe care o dobandeste la jocurile mai dificile. Un parinte trebuie sa fie la fel de multumit daca are un copil care foloseste mana stanga sau unul care foloseste mana dreapta.
In Statele Unite exista scule fabricate diferit, pentru dreptaci si pentru stangaci, pentru ca se pare ca aceia care folosesc mana stanga reprezinta 36% din consumatori.
Copilul stangaci nu trebuie contrariat in mod sistematic. Nu e sanatos si poate fi chiar daunator. Din punct de vedere neurologic proectia scrisului din creier este pentru partea stanga. Fortarea unui stangaci adevarat poate duce la o inhibare a expresivitatii sale si poate deseori, induce fie lipsa totala de indemanare la nivel motor, fie balbaiala, fie la nivel mai profund, angoasa.
Dar in nici un caz – indiferent de mana preferata sa nu li se permita sa scrie in contrasens. In limbile care se scrie de la dreapta la stanga si o persoana care foloseste mana dreapta va scrie de la dreapta la stanga. Deci sensul scrierii nu are nici o legatura cu “stangacii”. De asemenea, conventia de a scrie de la stanga la dreapta este atat de importanta, incat daca il lasam pe copil sa se obisnuiasca cu scrisul de la dreapta la stanga inseamna ca ii creeam probleme pentru viitor. Mai bine ii spunem “Nu ai scris, ai desenat.”De acord? Daca scrii atunci o faci de la stanga la dreapta.

Psiholog Claudia Georgescu

Pentru a-i invata pe copii valoarea banilor, trebuie sa li se vorbeasca despre pretul lucrurilor, despre bugetul lunar al familiei in cifre si nu spunandu-li-se: “viata este foarte scumpa, trebuie sa muncesti ca sa castigi”. Fara adjective si adverbe. Copilul trebuie sa stie pretul painii, al carnii care se mananca la masa, al legumelor. Sa stie cat costa imbracamintea lui sau cat ar putea costa o imbracaminte asemanatoare, ce suma de bani trebuie prevazuta pentru perioada in care va merge la scoala. E bine ca inca de la 6-7 ani copilul sa stie toate aceste lucruri.

I se poate explica atunci cand, de pilda, are nevoie de o guma: “uite guma asta costa atat” sau de un creion: “e bine sa luam un creion bun.” Sa fii atent cum il ascuti ca sa poti sa scrii cu el cat mai mult. Am putea cumpara si un creion ieftin, numai ca nu e bun de nimic. Sau in loc sa i se cumpere rechizitele scolare pe care le doreste, sa i se spuna : “acestia sunt banii pe care ti-i dau pentru scoala. Sa vedem ce poti sa-ti cumperi din ei”, calculand impreuna , inainte de a cumpara cum fac si adultii. Astfel se vorbeste despre bani in mod concret, plecand de la obiecte concrete, de uz curent, obiecte folositoare sau numai placute. Dar toate acestea nu au sens decat atunci cand copilul stie care este bugetul familiei.

Cand un copil are bani de buzunar trebuie sfatuit cum sa-i cheltuiasca. Sunt copii care primesc o anumita suma si care nu stiu pe ce au cheltuit-o. Atunci li se poate explica : “daca ti-ai fi facut niste socoteli, ti-ai fi dat seama ca banii cheltuiti in ultimele trei patru saptamani pe prostii si pe bomboane ti-ar fi ajuns sa-ti cumperi ce-ti doresti acum”. Exemplele realiste, nu-i impiedica totusi sa viseze. Visul si banii ne dau voie sa visam. Avand o mica suma de bani copilul isi spune: “as putea sa-mi cumpar asta”, iar parintii il avertizeaza: “nu te grabii, pentru ca maine vei dori sa-ti cumperi altceva”. In consecinta, facand economii(copiii deprind repede acest lucru) copilul invata sa si viseze, dar constata in acelasi timp ca un vis poate sa si treaca. Cateodata visele se implinesc, dar cateodata trec fiind inlocuite cu alte dorinte. “Ce bine am facut ca nu mi-am cheltuit banii, isi spune el pentru ca acum vreau sa-mi cumpar altceva”.  Copilul care primeste bani regulat, ajinge la aceasta concluzie pe la varsta de 12-13 ani. El stie ca va fi stapan pe puterea pe care ti-o dau banii, daca nu-i va cheltui pe toti odata. Nu trebuie sa ne lasam dominati de bani, ci sa-i folosim noi, transformandu-i in lucruri utile. Daca copilul reuseste sa inteleaga acest lucru, isi va spune:”a meritat sa-mi cumpar asta”.

Apoi mai este si un alt aspect al banului. Din nefericire banii sunt si simbolul puterii. Dar despre ce putere poate fi vorba daca te lasi orbit de ea? In legatura cu aceasta, parintii ii pot spune copilului: “Il pretuiesc mult pe tatal tau, chiar daca castiga mai putin decat vecinul nostru. Important este ca noi pretuim si altceva, nu numai valoarea pe care ti-o dau banii.”

Un copil poate fi ajutat astfel, sa inteleaga in acelasi timp valoarea simbolica a banilor, valoarea lor concreta, reala, precum si valoarea lor imaginara. Problema banilor constituie o experienta importanta, care-l obisnuieste pe copil cu viata sociala.

Psiholog Caludia Georgescu

CLINICA TERAPIAM, in colaborare AITA (Asociatia pentru Intreventie Terapeutica in Autism) si firma producatoare de materiale educationale Edurelle, in cadrul CAMPANIEI DE INFORMARE asupra problematicii autismului si tehnicilor de interventie in autism, invita parintii dar si specialistii care lucreaza cu copiii cu autism la cursul de informare:

TEHNICI DE TERAPIE COMPORTAMENTALA APLICATA LA COPILUL CU AUTISM
Data: 28 februarie 2009
Locatia: Bucuresti, Clinica TerapiaM, Str. Dumbrava Rosie Nr. 12A, Sector 2, Bucuresti, zona Romana (langa parcul Gradina Icoanei)
Durata: 5 ore (10.00 -15.00)

Trainer: Daniela Martinescu (Cucuruz) – psiholog, specializare in recuperarea si terapia copiilor cu autism (ABA)
Tematica si programul cursului:
10.00 – 12.00 Terapia comportamentala aplicata (ABA): principii de terapie, ABC, recompense, Sd, Prompt, reguli de masterare, abordarea piramidala etc)
12.15 – 14.00 Programele terapiei comportamentale (selectiv). Exemple de programe pentru dezvoltarea limbajului receptiv si expresiv, pentru dezvoltarea abilitatilor de joc, pentru dezvoltarea abilitatilor cognitive, motorii, pentru stabilirea cooperarii si contactului vizual, pentru inlaturarea / corectarea / inlocuirea comportamentelor neadecvate si autostimularilor etc.
14.15 – 15.00 PECS – Sistemul alternativ de comunicare cu ajutorul imaginilor.

Termenul limita de inscriere: 26 februarie (in limita locurilor disponibile)
Informatii si inscriere:, tel: 0722.635078, terapie_in_autism@yahoo.com
Taxa de participare: 100 ron, se achita in ziua cursului

*Se acorda diploma de participare. Nu se acorda credite din partea Colegiului Psihologilor

A fi ordonat nu inseamna sa ai mania ordinii. Asta inseamna ca toate lucrurile copilului trebuie puse intr-un loc anume (intr-un colt al camerei, intr-o cutie pentru jucarii sau intr-un dulap). Cand copii sunt mici au nevoie de o anumita harababura in jurul lor.
Ca sa-l inveti pe copil sa fie ordonat, nu trebuie sa-i ceri tot timpul sa-si adune lucrurile (mai ales cand se joaca) ci numai la un moment dat, de exemplu la pranz cand se face ordine in camera in care se ia masa. Atunci i se poate spune ” Hai!Ajuta-ma! Du lucrurile acestea in camera ta, pe aceasta in camera mea, aceasta pune-o in dulapul cutare etc.” Seara insa, cand in camera copilului este dezordine, este imposibil sa se puna totul la loc inainte ca el sa fie in pat sau gata de culcare. Este momentul in care si copilul se linisteste, se aseaza in pat pentru a dormi, e momentul in care intelege ca si lucrurile trebuie asezate la locul lor si asta nu i se mai pare ceva neplacut, “impotriva naturii”.
Nu poti invata un copil sa fie ordonat inainte de 4 ani, pentru ca exista riscul sa devina maniac. Copilul trebuie sa-i vada pe parintii sai cand isi pun lucrurile la loc. Sa i se spuna:” Uite ce este nu-mi mai gasesc lucrurile prntru ca probabil ai umblat tu cu ele”. Iar dupa ce le-au cautat impreuna “Ai vazut, le imprastii peste tot”. Copilul trebuie facut atent ca in joaca lui, in mod inconstient, ia unele lucruri pe care le lasa pe unde se nimereste cand nu-l mai intereseaza, apoi ia altele pentru ca asa sunt copiii. Nu poti sa-i inveti sa faca ordine inainte de patru ani, in schimb poti sa le vorbesti despre ordine inainte de aceasta varsta. La patru ani copilul intelege foarte bine ca trebuie sa-si puna lucrurile la loc. Iar mama poate sa-i spuna, nu inainte de cinci ani: “Daca gasesc lucruri de-ale tale imprastiate in toata casa, cu atat mai rau pentru tine, ti le confisc. Nu vreau sa gasesc jucarii de-ale tale nici in camera noastra nici in sufragerie si nici in bucatarie. In schimb, in camera copilului nu trebuie sa se faca ordine decat o data pe saptamana, la curatenie.
Numai in jurul varstei de 8 ani, copii isi strang lucrurile din proprie initiativa. Uneori, si inainte isi mai aranjeaza lucrurile de scoala, mai ales daca sunt mai multi frati – isi pun la loc sigur lucrurile personale pentru a nu fi sterpelite eventual de fratii mai mari sau mai mici – cu conditia sa aiba un loc numai al lor.
Lucru curios este ca numai in jurul varstei de cincisprezece ani ordinea devine ceea ce trebuie sa fie pentru fiecare adult. Numai la aceasta varsta, oamenii invata cu adevarat sa faca ordine intr-un mod care nu este nici compulsiv, nici maniac ci intr-un mod care sa le faca viata mai usoara. Fiecare in felul sau. Fiecare cu ordinea lui. De aceea o mama nu-i poate impune copilului propriul tip de a fi ordonat. Fiecare si-l gaseste in jurul varstei de paisprezece, cincisprezece ani.

Psiholog Claudia Georgescu

In realitate transpunerea in act reprezinta eruptia brutala a unei frici, a unui refuz de nesuportat, a unui conflict, a unui dezechilibru in reprezentarea lumii.
Aceste comportamente bruste sau repetitive ce par incontrolabile, legate adesea de o eliberare a agresivitatii sau a angoasei prin cuvinte sau simboluri, vor fi resimtite de cei din jur ca jenante, destabilizatoare si,  prin urmare, reduse ori suprimate in loc sa fie intelese, ca limbaje.
Transpunerile in act pot fi de doua feluri:
- indreptate catre sine;
- indreptate catre celalalt.

Agresiunea indreptata catre sine
Se intampla atunci cand bebelusul sau copilul isi smulge parul, se loveste cu capul de pamant, se zgarie, se musca, pe scurt indreapta violenta catre sine sau catre o parte a corpului sau. Unii copii se pun adeseori in pericol, trec mai tot timpul la doi pasi de un accident, ca si cum s-ar juca de-a viata si de-a moartea.
O parte a acestor forme de agresiune indreptate catre sine, ii dau copilului sentimentul ca exista, ca lupta impotriva unui defect sau a absentei unei parti a corpului sau. Sa simti ca traiesti pentru ca simti ca te doare. Mai tarziu, la adult, fenomenul se regaseste in “cultivarea”suferintei ca forma de lupta impotriva golului existential.
Cautarea senzatiilor corporale cu scopul de a simti ca existi inauntrul propriului corp joaca un rol esential in anumite faze ale dezvoltarii.
- Rotirea corpului sau rotirea neincetata in balansoar pana la ameteala.
- Atingerea organului sexual ori de cate ori cel in cauza se simte amenintat.

Agresiunea indreptata catre celalalt
Numeroase si in forme foarte diferite, agresiunile indreptate catre celalalt pot fi reactii sporadice sau, mai grav, modalitati de relationare in intalnirea cu celalalt. In primul caz acestea pot fi intelese ca incercari de afirmare -”Sunt aici”, o confirmare a unei pozitii de putere “lumea trebuie sa tina cont de mine”.
- Un baietel ii ascunde mereu cerceii mamei sale. Refuza cu incapatanare sa spuna unde i-a ascuns si cel mai adesea nici nu-si mai aduce aminte unde i-a pus. E poate felul lui de a spune: “Sunt mai important pentru tine decat iesirile in oras.”
Fuga de acasa, bataile, furtisagurile, distrugerile, agitatia sau accidentele sunt tot atatea transpuneri in fapt care incearca sa exprime un conflict, un dezechilibru, o chemare.
- Un baietel a dat cu picioarele in aparatul de fotografiat al tatalui sau care, in ultimul timp, il tot fotografia pe fratele mai mic.
- O fetita a taiat burta ursuletului ei dupa ce taiase de mai multe ori, pernutele din salon.
- Revendicarea unui loc, a unui spatiu privilegiat.
Trecerile la fapte indreptate catre celalalt pot cauta sensuri foarte diferite, nu sunt niciodata gratuite sau spontane. Se produc intr-o inlantuire de cauze si efecte. Noi trebuie sa ne oferim sa-l ascultam, sa-i oferim atentia noastra, prezenta binevoitoare si ferma a unui punct de sprijin, pentru a-i usura copilului o posibila confruntare. Nimic nu este mai rau decat fuga adultilor in fata cautarii si contradictiilor transpuse in fapte de un copil.

Oamenii isi pun nenumarate intrebari in legatura cu complexul oedipian, mai ales acum, cand e de notorietate publica, desi a existat dintotdeauna, cu mult inainte de a se vorbi despre el. Iar cei care se tem de el nu-si dau seama ca acest complex nu se manifesta in mod previzibil. Exista o perioada in dezvoltarea copilului cand apare “Complexul Oedip” adica baiatul o iubeste foarte mult pe mama sa si vede in tata un rival pe care ar dori sa-l inlature. Acelasi lucru se intampla si cu fetitele. Am sa va dau cateva exemple ca sa fiu mai bine inteleasa.
Iata de exemplu, intr-o familie cu trei copii (dintre care cei mai mari sunt doi baieti) s-a intamplat ca mama sa iasa in oras, impreuna cu tatal, trei seri la rand. Baietii i-au reprosat: “De ce iesi tu mereu seara cu el si niciodata cu noi?” “Noi” era comandoul baietilor. Mama, putin derutata, le-a raspuns: “Bine dar e sotul meu. Am dreptul sa ies seara cu el!”. Atunci unul dintre baieti ii spune:”Dar si noi vrem sa fim sotul tau”.
Un alt mod de manifestare al complexului oedipian: baiatul isi iubeste tatal, vrea sa se identifice cu el, vrea sa aiba intotdeauna dreptate dar, in acelasi timp isi iubeste si mama cu care ar vrea sa aiba unele intimitati….:”Stii ce, poate ca tata nu se intoarce diseara. Si daca nu se intoarce sau vine foarte tarziu, pot sa-l astept in pat in locul lui? E pacat sa ramana locul gol.” Bineinteles ca astfel de cuvinte o pun pe mama la incercare. Ea trebuie sa aiba prezenta de spirit si sa raspunda:”Locul acesta nu este niciodata gol, este locul tatalui tau, fie ca e acasa fie ca nu. Chiar si atunci cand este plecat eu ma gandesc intotdeauna la el.” Nu este deloc bine ca, pe motiv ca tatal nu este acasa, mama sa-si lase fiul sa-i ia locul in pat; in cazul acesta el isi va imagina ca are dreptul sa creada ca este sotul mamei lui.
Asa se manifesta complexul oedipian in viata de toate zilele. Mama sa fie atenta. Sa nu accepte niciodata aceasta alunecare prin care unul dintre copii, baiat sau fata, isi insuseste prerogativele pe care le are tatal ca sot fata de sotia lui si ca tata fata de copii. In viata imaginara a baietilor, aceste mici prerogative ii fac sa creada ca au dreptul primit din partea mamei de a dori sa ia locul tatalui. Acest lucru il culpabilizeaza stanjenindu-i dezvoltarea.
In plin complex oedipian, copilul sufera. Merita sa fim alaturi de el. Are nevoie de o dragoste curata din partea parintilor, de explicatii adevarate, referitoare la dorinta sexuala interzisa intre copii si parinti, precum si intre copiii aceleiasi familii. Parintii nu trebuie sa-l tachineze sau sa-l dezaprobe, dar nici sa-i adreseze cuvinte dragastoase sau sa aiba cu el intimitati ambigue, camuflate in mangaieri incendiare in care copilul poate spera ca dorinta lui incestioasa va triumfa. Toate acestea nu ar face decat sa intarzie dezvoltarea lui psihosexuala.
Daca interdictia incestului nu este clar exprimata intre sapte si noua ani, cel mai tarziu, conflictele oedipiene vor aparea la pubertate, agravand problemele adolescentei atat pentru tanarul in cauza, cat si pentru parintii lui.

Psiholog Claudia Georgescu

Un mit inseamna poezie, iar poezia isi are adevarul ei. Copiii au nevoie de multa poezie, ca si adultii de altfel, din moment ce ei isi fac urari de craciun, nu-i asa? Ce este de fapt un lucru adevarat? Mos Craciun ne aduce atatea:si atunci nu e adevarat?
Copiii de 3-4 ani, raporteaza totul la propria persoana, astfel ca “luna merge odata cu el, fulgii de nea vin exact in palma lor, ceea ce ii inconjoara au legatura cu ei si este pentru ei, deci un egocentrism caracteristic stadiului de dezvoltare.
Animismul este de asemenea, propriu gandirii varstei de 3-4 ani. Pentru aceasta norii se misca deoarece ei “stiu” cand este soare si cand este frig. Pentru o fetita, aflata intr-o statie de metrou, stalpii au “palarie” pentru ca le e frig.
Magismul se exprima in tendinta copilului de a stabili legaturi intre fenomene care nu exista in realitate, dar prin care el crede ca va obtine ceea ce doreste. Un copil poate face urmatoarea legatura:”daca dau din picioare supa e buna”. Pentru prescolarii mici posibilul si imposibilul se suprapun, nu-si fac probleme, asa ca ei cred in forta miraculoasa a personajelor din povesti, cred in realitatea lui Mos Craciun. De la cinci ani incepe sa se cumuleze o experienta personala care sa faca sa apara primele indoieli cu privire la aceasta, ceea ce nu inseamna o renuntare la ideea realitarii lui Mos Craciun.
Bineinteles nu trebuie continuat prea mult si nici nu trebuie spus copilului ca Mos Craciun nu-i aduce cadouri daca nu e ascultator, etc. Daca parintii exagereaza insa si par sa creada in Mos Craciun mai serios decat copilul, acesta nu le va mai putea marturisi:”stii copiii mi-au spus ca nu exista Mos Craciun”. In momentul acela ei trebuie sa-i explice diferenta dintre un mit si o persoana vie, care s-a nascut, a avut parinti, care a crescut si va muri si care, ca orice fiinta omeneasca, locuieste intr-o casa pe pamant si nu in cer.
“Dar Mos Craciun cel adevarat nu exista?” Atunci trebuie sa-i spunem copilului ca cel adevarat e doar in inima noastra. E ca si cum ne-am inchipui un spiridus urias. Cand suntem mici ne place sa ne inchipuim ca spiridusii exista. Mos Craciun nu s-a nascut, nu are un tata si o mama. El nu e viu; el traieste numai de Craciun in inima celor care vor sa faca o surpriza placuta si o bucurie copiilor lor. “Bineinteles ca si tu poti fii Mos Craciun.” O sa ne punem pantofii eu cu tata si tu ai sa pui lucruri in ei si ai sa stii ca tu ai fost Mos Craciun pentru noi. Iar eu voi spune:”multumesc Mos Craciun”. Dar lui tata n-am sa-i spun ca esti tu, va fi o surpriza pentru el.

Psiholog Claudia Georgescu

Este necesar  sa stie aceste lucruri de mici, in sensul ca niciodata nu trebuie sa li se ascunda o asemenea situatie. Mai tarziu, raspunsul va fi mai explicit, atunci cand copilul va pune intrebarea direct,  fie din proprie initiativa, fie in urma unui comentariu pe care la auzit. Dar cel mai important este ca parintii sa nu doreasca
niciodata sa-i ascunda aceste lucruri. “De ce persoana aceea a spus ca nu e taticul meu,  cand e taticul meu?” Atunci, imediat mama sau tatal care au auzit aceasta intrebare trebuie sa-i spuna adevarul. Fiecare fiinta umana are propriile sale dificultati. Cred ca cel mai important lucru este ca parintii sa-si asume situatia
in care se afla,  indiferent ca ea este legala sau nu;  de asemenea, sa-i poata spune copilului din cine s-a nascut, precum si faptul ca viata lui are un sens atat pentru mama care l-a adus pe lume, cat si pentru tatal care l-a conceput. Cand pentru parinti situatia este clara, nu trebuie sa se prefaca ca nu  au auzit;  de indata ce copilul a pus intrebarea, raspunsul trebuie sa fie cel adevarat. E in joc increderea pe care o va avea in el si in proprii sai parinti. Faptul ca va intelege sau nu e o alta  problema.  Intr-o zi va pune intrebarea mai precis “Cutare mi-a spus ca nu esti casatorita cu taticu” sau “ca nu esti casatorit cu mamica.”-”E adevarat? Am asteptat sa cresti ca sa poti intelege aceste lucruri. Sunt tatal tau adevarat,  desi porti  numele de fata al mamei tale”. sau “Eu nu sunt tatal tau adevarat,  dar te consider copilul meu.  Traiesc alaturi de mama ta pentru ca ne iubim si pentru ca ea s-a despartit de tatal tau ” sau “Tatal tau adevarat a fost un barbat pe care mama ta l-a iubit , dar nu s-au casatorit” etc.
Daca in prezent parintii traiesc despartiti, fiecare il iubeste si amandoi se simt responsabili fata de el pana in momentul in care isi va asuma singur aceasta responsabilitate. Numele de familie pe care il poarta trebuie sa-i fie explicat in legatura cu legea care reglementeaza pentru toti starea civila si el nu corespunde
intotdeauna numelui celui care l-a procreat sau fata de care el are sentimente filiale.
Copiii au uneori multi tatici, dar au numai un singur tata; de asemenea au o singura mama care i-a purtat in pantecul ei,  si acest lucru trebuie sa li se spuna, deoarece de multe ori au multe alte mamici,  de la educatoarea care se ocupa de ei pana la bunica.

Psiholog  Claudia Georgescu