Copilul Meu!

Un copil care sufera de colici, sanatos in rest,  poate plange cateodata sase,  sapte ore pe zi?
Cred ca un sugar care plange atat de mult a avut o nastere traumatizanta sau a fost mai sensibil la separarea de corpul mamei sau, atunci cand era in uter, mama lui era nervoasa.
Mamele trebuie sa fie incurajate sa-si tina cat mai mult copilul lipit de corpul lor. Atunci cand nu pot sa o faca, ele trebuie sa-i vorbeasca, sa-l tina mereu in preajma lor, sa-l legene cand plange. Nu are nici un rost sa lasi un copil sa planga pe motiv ca aceste colici vor disparea de la sine. Copilul simte lumea, iar lumea lui este mama. Nu trebuie lasat sa planga singur. Este bine sa auda o voce cunoscuta care sa-l faca sa se simta aparat. Sa nu uitam ca el recunoaste vocea mamei pe care a auzut-o in uter. Un copil mic trebuie luat in brate, cu atat
mai mult cu cat in zilele noastre el nu mai este inconjurat de bunici sau de o familie numeroasa. Multi copii care plang se linistesc imediat ce sunt luati in brate sau sunt leganati. Este bine ca atunci cand mama face aceste lucruri sa nu fie nervoasa, ca sa nu-i transmita copilului aceasta stare.
Mai sunt si copii care trebuie ajutati pentru ca au dificultati in digerarea laptelui. In trecut erau multe leacuri babesti foarte simple, dar acum exista lapte praf foarte bine adaptat pentru sugari.
Se mai poate face ceva, un lucru la care mamele se gandesc mai rar: sa maseze usor, pe deasupra scutecelor, burtica copilului; asta il ajuta sa nu-i fie frig la burtica, iar daca e ud sa fie schimbat si sa i se puna ceva cald. Toate aceste nimicuri sunt foarte importante.
Sa nu se uite faptul ca, la unii sugari aceste dureri de burta pot fi semnul unor boli mai grave. Si apoi repet, copilului sa i se vorbeasca cu blandete, cu calm, sa nu i se spuna niciodata: “Taci” pe un ton ridicat.Copilul va tacea, dar va fi cu atat mai angoasat cu cat, supunandu-se dorintei mamei, nu-si va mai putea exprima angoasa. E mai bine sa i se spuna: “Te doare burtica dragul mamei”. Cuvinte simple in timp ce mama e la bucatarie sau are treaba in casa.

Psiholog Claudia Georgescu

Probabil ca nu sunt prea departe de adevar atunci cand spun ca unii parinti isi considera copilul un fel de obiect.
Stiti, altadata, toata lumea traia in aceeasi camera, singura care era incalzita, iar patutul era tot acolo. Acesti copii ajungeau sa fie mult mai sociabili decat copiii de astazi, care sunt prea protejati de zgomotul vietii de familie. Nu trebuie sa uitam ca in uter, copilul participa la viata mamei si aude si vocea tatalui. In uter el aude. Auditia este perfecta. In special spre sfarsitul sarcinii aude tot. Iar apoi, dintr-o data la nastere, aude zgomote puternice. Atunci simte nevoia sa auda imediat vocea modulata a mamei sale, pe care o recunoaste, precum si vocea tatalui. Cred ca primele vorbe pe care i le spune mama, tinandu-l in brate, sunt foarte importante: “Vezi, te asteptam. Esti baietel. Ai auzit probabil ca asteptam o fetita.Dar noi suntem fericiti ca avem un baietel”.
Astfel il introducem in lumea noastra, ca pe un viitor barbat sau ca pe o viitoare femeie si nu ca pe un obiect, un bebelus sau o papusa. El este o fiinta umana; trebuie sa-l si dezmierdam, evident, dar in primul rand trebuie sa respectam in el pe viitorul adult.
Deci inca in primele luni copilul trebuie sa participe la viata familiei, la evenimentele zilei.
Fiecare trebuie sa-si stabileasca propriul ritm. Un copil adoarme acolo unde sunt toti. Cand ii este somn, adoarme oriunde si e mult mai bine. Va dormi mai bine daca aude vorbindu-se in jurul sau. Copilul mic are nevoie sa doarma mult, dar nu e nevoie din cauza aceasta sa fie izolat ca intr-un pustiu. Cind dormea in pantecele mamei sale zgomotul nu il deranja; apoi se trezea caci si acolo copilul doarme si se trezeste. De pilda cand e mult zgomot trebuie sa-i spunem: “vezi, acesta este fratele tau care tocmai a rastunat un scaun”. Sau daca plange, nu e cazul sa-l luam totdeauna in brate, ci sa-i vorbim: “Ce e, nu te simti bine? Ce necajit esti”. Trebuie spuse asemenea fraze, iar tonul vocii care ingana suferinta copilului e foarte important; atunci cand este vorbita, suferinta devine umana si pentru copil. Tot ceea ce e vorbit devine uman. In schimb, tot ceea ce nu e vorbit ramane pentru copil ceva ciudat si nu se integreaza relatiei pe care o are cu mama sa.

Psiholog Claudia Georgescu

Dislalia (pelticia in popor) este cea mai frecventa dintre tulburarile de pronuntie, reprezinta 90% din totalul tulburarilor de limbaj si este prezenta atat la oamenii normali, cat si la cei cu handicap (de intelect, senzorial). Dislalia reprezinta abaterea de la pronuntia standard sau incapacitatea subiectului de a pronunta corect un sunet, o silaba sau un cuvant.
Se poate vorbi de dislalie cand:
- exista tulburari de articulare, pronuntie, manifestate prin omiterea, deformarea, substituirea, inlocuirea si inversarea sunetelor;
- se manifesta incapacitatea de a emite anumite foneme, care are loc permanent, in orice imprejurare, atat in vorbirea spontana, cat si in cea repetata, in cuvinte, silabe sau in incercarea de a emite izolat fonemul in cauza;
- exista incapacitatea totala sau partiala de articulare sau pronuntie, care afecteaza decodarea mesajelor verbale, ingreuneaza receptia, deci intregul lant al comunicarii fono-auditive interpersonale.
Cand se pune diagnosticul de dislalie este bine ca copilul sa aiba peste 3 ani si jumatate. Pana la aceasta varsta avem de-a face cu o dislalie fiziologica. Vorbirea se corecteaza de obicei dupa aceasta varsta. Daca dupa 3 ani si jumatate deficientele se mentin, la baza lor stau cauze nocive, care le pot agrava si transforma in obisnuinte negative. Situatia e si mai grava in cazul unor structuri fragile ale SNC.
Diagnosticul simptomatologic al dislaliei trebuie sa fie completat pe baza de etiologie si de mecanisme implicate: leziuni ale sistemului nervos central, gradul leziunii si localizarea ei, leziuni ale organelor de articulatie, leziuni ale nervilor periferici, deficiente ale organelor de receptie auditiva, greseli si neglijente in educatia vorbirii copiilor.
Prin raportare la fonemul denaturat, omis sau inlocuit, aceste tulburari de articulatie primesc denumiri specifice, prin adaugarea sufixului “ism”:
- pararotacism pentru inlocuirea cu un alt sunet
- rotacism, pentru denaturarea sau omiterea sunetului “r
- lambdacism si paralambdacism, pentru sunetul “l”
- betacism si parabetacism, pentru sunetul “b”
- sigmatism si parasigmatism pentru sunetele siflante “s, z, t, j, ci, ce”
- capacism si paracapacism pentru sunetul “c”
- fitacism si parafitacism pentru sunetul “f”
- mutacism si paramutacism pentru sunetul “m”.

Psiholog Claudia Georgescu

Balbaiala consta in repetarea unor silabe la inceputul si mijlocul cuvantului, cu pauze intre acestea, sau aparitia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator, care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive. Aceasta tulburare de vorbire se caracterizeaza prin: modificari de vorbire (spasme ale aparatului fono-articulator, aritmie, monotonia vorbirii, inversiuni in fraza – pentru evitarea cuvintelor “problema”, vorbire concisa – incompleta, refuzul de a vorbi), miscari si actiuni asociate – reprezentate de ticuri sau ritualuri de deblocare sau linistire.
Alt tip de simptom al balbielii este reprezentat de anumite modificari psihice cum ar fi: activitate dezorganizata, incordare, neliniste permanenta legata de vorbire, negativism, nevoie permanenta de ocrotire, izolare sociala, emotivitate crescuta, tulburari ale cititului si ale scrisului, comportament neadaptat.
Asadar, balbaiala se caracterizeaza prin intreruperea vocii, fara leziuni ale organelor fonoarticulatorii, fiind foarte vizibila si afectand profund intelegerea vorbirii de catre cei din jur. Aceasta tulburare de limbaj poate aparea pe la 5-6 ani si chiar mai tarziu – la varsta adolescentei, ca urmare a unei emotii bruste sau a unei spaime mari.

Cauzele balbaielii pot fi:
- imitarea de catre copiii mici a unor persoane adulte sau a unor copii care au un asemenea handicap;
- bilingvismul;
- traume psihice;
- stres determinat de emotii, soc, sperieturi, spaime, impresia de nedreptate, de frustrare;
- factori de natura ereditara;
- presiuni, actiuni cu caracter represiv, constand in anumite masuri educative gresite ale parintilor in legatura cu dereglarile din exprimarile copilului;
- observatii dojenitoare asupra deficientelor de vorbire;
- pedepse severe administrate de parinti pentru ca, in anumite situatii copiii se balbaiau;
- ironia, prin luarea in ras si imitarea balbaielii, cu scopul de a sili copilul sa fie atent in exprimare;
- nemultumirea mamei, pentru toate actiunile copilului;
- dezaprobarea si critica foarte severa pentru cea mai mica eroare;
- observatii cu ton ridicat, rastit, pana la tipat;
- hiperprotejarea copilului;
- dezorganizarea familiala;
- conflicte determinate de neintelegeri intre parinti si copii, pe de o parte, si intre parinti pe de alta parte;

Psiholog Claudia Georgescu

Simbolizarile copiilor pot fi redate printr-o mare varietate de gesturi, de obiecte, de jocuri, de legaturi invizibile care capata un sens anume pentru a-i permite copilului sa-si creeze legaturi cu lumea cel inconjoara.

Jocul
Jocul e un mijloc privilegiat de exprimare simbolica si de invatare, incepind cu zanganitul primelor jucarii si terminand cu cele mai complicate jocuri de societate, trecand prin tot ceea ce inseamna ideea de ,,sa ne facem ca…” Noua ne vorbesc jocurile copiilor.
Micutul care construieste si desface turnuri din cuburi elaboreaza reprezentari ale sale, prin care se infatiseaza lumii. Putem sa-l vedem absorbit cu gravitate in aceasta cautare de sine, prin incercarile de modelare, prin cautarea echilibrului, prin mutarea obiectelor si, sigur, prin toate jocurile care presupun identificarea sa cu jucaria (papusa, masinutele etc.). Adultul va trebui uneori sa accepte violenta acestor reprezentari, a demolarilor, a zguduirilor, sadismul si brutalitatea prin care copiii isi pot manifesta viziunea lor despre relatii si nevoia de a-si exercita stapanirea asupra mediului din jurul lor (mai ales atunci cand acesta e rigid si prea putin deschis).
Dupa o lectie sau o activitate care “a mers bine”, intr-un climat armonios, e poate surprinzator sa-i vezi pe copii, in recreatie, antrenandu-se in jocuri violente de-a razboiul. Ei experimenteaza in felul acesta evantaiul tuturor posibilitatilor, scapa de dominatia adultilor, ies din rolul ce le este atribuit.

Desenul
Reprezentarea lumii si a sinelui prin desen incepe de foarte devreme.Chiar si primele mazgalituri vor avea rolul de a pune in legatura lucruri inaccesibile dispersate. Pe hartie se vor regasi elemente ce se exclud, soarele impreuna cu luna, soba si gaina, tata si bunica. Intrebarile insemnate ale vietii salasluiesc in acelasi spatiu, adunate puse impreuna prin magia unei mazgaleli, prin consistenta unei pete de culoare.
Copii deseneaza din placere, din dorinta de a stapani si a reprezenta, pentru a lega interiorul de exterior, si nu pentru rezultatul final. Daca adultii nu-i influenteaza, nu vor gasi desenele lor nici urate, nici frumoase, nu le vor darui si nici nu le vor pastra niciodata. Cauta actiunea in sine, nu rezultatul final si la cerere il pot explica, daca adultul nu reuseste sa inteleaga singur limbajul propus.
Desenul e un limbaj puternic, spatiul si timpul se amesteca, imaginarul izvoraste din real, simbolicul traseaza contururi in necunoscut si mister. Respectati acest limbaj fara sa incercati sa-l luati in stapanire, primindu-l ca pe un cadou.

Psiholog Claudia Georgescu

Limbajul suferintelor fizice este limbajul favorit al bebelusilor, al copiilor si, mai tarziu, al adultilor.
Una dintre cele mai frecvente neintelegeri de astazi se manifesta prin excesul nostru de a inscrie diferite manifestari intr-o paradigma medicala. Consideram suferintele fizice drept boli, in loc sa le intelegem ca limbaje. Toate bolile par a fi mai degraba limbaje simbolice prin care copilul sau adultul incearca sa spuna ceea ce nu poate spune prin cuvinte, fie pentru ca nu e clar, fie pentru ca nu poate fi exprimat prin cuvinte pentru ca e insuportabil, contradictoriu ori amenintator.
Copiii sunt campioni in acest domeniu si mai ales cei mai mici dintre ei, care inca nu au invatat sa vorbeasca sau care abia ganguresc. Vor incerca sa-si spuna conflictele, intrebarile, lucrurile ascunse prin intermediul corpului. Atitea dureri de burta, stari de rau incearca sa spuna esentialul… care nu va fi inteles, caci le vom trata cu trei picaturi, un laxativ sau o pomada.
   Parintii ,,trateaza” somatizarile pornind de la nelinistile lor, nu inteleg ce vor sa spuna acestea si mai ales ce anume scot la iveala, nu numai din viata intima si secreta a copiilor, cat mai ales din cea a cuplului sau a familiei.
    Intrebandu-ne care sunt originile somatizarilor, ne putem inalta privirea si ascultarea si, in felul acesta, ne putem apropia mai mult de comportamentul uman, ,,ascultand” somatizarile.
    Conflictele interioare sunt nenumarate. Cauza lor poate fi un decalaj intre intentie si actiunea ca atare. Poate fi vorba despre un conflict intre doua dorinte sau doua temeri, intre o dorinta si o teama.
Ni se intampla sa traim un conflict intre ceea ce simtim si ceea ce trebuie sa aratam sau sa exprimam.
“Fii dragut si spune buna ziua doamnei!” Si copilul gandeste: “Nu, nu e draguta, miroase urat!”
Sa invatam sa imbracam in cuvinte trairea, ceea ce simtim si ceea ce credem. Sensul mesajului apartine celui care il traieste. Orice act, orice comportament are un sens si acesta vorbeste celui care “stie” sa-l inteleaga.

Psiholog Claudia Georgescu

Atunci cand o persoana draga moare este destul de dificil sa-i explicati unui copil ce se intampla si sa-l ajutati sa depaseasca pierderea, mai ales ca este necesar sa va descurcati si voi cu durerea. Copiii inteleg despre moarte atat cat le permite varsta, experienta de viata si personalitatea. Exista, insa, niste aspecte ce ar trebui luate in considerare in toate cazurile.

Explicati moartea cu cuvintele copilului
Este necesar sa fiti sinceri cu copiii pentru a incuraja astfel intrebarile ce ar putea veni din partea lor. Este posibil sa nu aveti raspuns pentru toate intrebarile copiilor dar este bine sa creati o atmosfera confortabila si sa-i impartasiti copilului credintele voastre despre spiritualitate si moarte.
Inainte de varsta de 5-6 ani perceptia copiilor asupra lumii este foarte concreta. Ii puteti explica moartea copilului astfel: daca este vorba despre moartea cuiva in varsta sau care era bolnav ii puteti spune ca organismul acelei persoane nu mai functiona corespunzator si medicii nu au mai putut sa-l repare. Daca este vorba despre moartea neasteptata a cuiva, intr-un accident, ii puteti explica copilului ca din cauza unui eveniment trist corpul persoanei s-a oprit si nu a mai functionat. Ii puteti spune copilului ca “a muri” sau “moartea” inseamna ca organismul s-a oprit din a mai functiona. Copiilor le este greu sa inteleaga ca oamenii mor si ca nu se mai intorc niciodata. Asa ca exista posibilitatea, ca dupa ce ii explici copilului ca o persoana a murit, acesta sa intrebe unde este acea persoana si cand se intoarce. Oricat de frustrant ar fi explicati-i de fiecare data ca persoana a murit si ca nu se va mai intoarce niciodata. Evitati sa-i spuneti copilului ca persoana “a plecat departe” sau ca “doarme un somn lung”. In felul acesta ii puteti induce teama de a merge sa doarma sau de a se departa prea mult de casa. Nu uitati ca intrebarile copiilor sunt mai profunde decat par. Daca un copil de 5 ani intreaba unde se afa acum o persoana care a murit, in realitate el vrea sa stie unde “merge” o persoana dupa ce moare. In general, copiii nu sunt multumiti de un raspuns de genul “este la cimitir”, acesta fiind momentul in care ii puteti impartasi din credintele pe care le aveti despre locul unde se duce sufletul dupa moartea trupului.
Copiii cu varste intre 6 si 10 ani incep sa inteleaga ca moartea este definitiva dar nu inteleg inca faptul ca acest lucru se intampla cu tot ce are viata. In jurul varstei de 9 ani poate crede ca daca se poarta bine si isi doreste ca bunica sa nu moara, ea nu va muri. Tot la aceasta varsta copiii obisnuiesc sa personifice moarte si sa o asocieze cu o fantoma sau cu un schelet. Dar copiii inteleg cel mai bine fenomenul mortii daca li se explica in mod simplu, sincer si clar ce se petrece.
In adolescenta copiii inteleg ca orice fiinta umana, moare in cele din urma, in ciuda dorintelor noastre si a faptului ca facem tot posibilul pentru mentinerea in viata a acestor fiinte. Pe la 16 ani intelege fenomenul mortii dar apar alte intrebari legate de vulnerabilitate si mortalitate. De exemplu daca un prieten moare intr-un accident de masina poate aparea teama de a mai merge cu masina sau de a obtine permisul de conducere. Acesta poate fi momentul potrivit de a discuta cu adolescentul despre importanta atentiei la volan, despre importanta si necesitatea centurii de siguranta.
Modalitatea in care va puteti ajuta adolescentul sa treaca peste astfel de experiente este sa-i explicati faptul ca trecem cu totii prin astfel de pierderi si ca, inevitabil, fac parte din viata.

Este normal pentru un copil sa mearga la inmormantari? Acest lucru ramane la latitudinea voastra si / sau a copilului vostru. Daca copilul doreste sa participe la astfel de evenimente este bine sa-l luati cu voi. Dar inainte de aceasta explicati-i copilului ce se va intampla la o inmormantare, oferindu-i astfel posibilitatea de a alege daca vrea sa mearga sau nu. Ii puteti explica ca trupul persoanei decedate se afla intr-un sicriu si ca oamenii prezenti la funeralii vor vorbii despre persoana decedata iar uni dintre ei vor plange. Impartasiti convingerile religioase pe care le aveti despre moarte si explicati-i semnificatia ritualului de inmormantare. Daca acest lucru este prea dificil si nu puteti sa-l faceti, rugati un prieten sau o ruda sa ii explice copilului in locul vostru tot ce acesta doreste sa stie.
Multi parinti evita sa-si lase copiii sa vada durerea prin care trec, sau sa fie vazuti plangand la moartea cuiva drag. Lasandu-ti copilul sa va vada plangand ii arata acestuia ca plansul este o reactie emotionala naturala in momentul pierderii cuiva.
Copiii nu vor reactiona precum un adult in momentul pierderii cuiva. Uneori pot sa nu planga sau sa devina hiperactivi.
Indiferent de reactia copilului este necesar sa-i fiti alaturi, sa-l intelegeti si sa aveti rabdare.

Copiii au nevoie de multe ore de somn pentru a-si odihni corpul si mintea. Dar in foarte multe familii mersul la culcare reprezinta o corvoada. Si asta pentru ca cei mici vor sa stea seara cat mai mult iar parintii nu stiu cum sa-i mai convinga.

Iata cateva sfaturi care te vor ajuta sa-ti “convingi” copilul ca este timpul sa mearga la somn:

• Pastrati aceleasi ore de somn astfel incat copilului sa i se formeze o rutina in ceea ce priveste somnul;
• Inchideti televizorul si calculatorul cu cel putin 30 de minute inainte ca pitucul sa mearga la somn
• Anuntati copilul cu 30 de minute inainte ca urmeaza sa mearga la culcare
• Incepeti cu o calatorie la baie, unde copilul va folosi toaleta, va face dus si se va spala pe dinti
• Petreceti timp cu el, in pat, inainte sa adorma, povestind ce s-a intamplat peste zi sau spunandu-i o poveste
• Daca pleaca din pat il intoarce la loc imediat
• Stati de vorba si aflati care sunt lucrurile de care se teme copilul (cosmaruri, monstrii etc)
• Verificati impreuna locurile unde crede copilul ca se ascund “monstrii” pentru a-i arata ca nu are de ce sa se teama, eventual lasati-i o veioza aprinsa
• Daca copilul protesteaza lasati-l cateva minute si apoi mergeti sa vedeti ce se intampla
• Daca va continua sa planga si va continua sa va cheme asteptati de fiecare data si mai mult timp inainte de a merge la el
• Amintiti-i copilului ca este momentul sa doarma si ca veti veni din cand in cand peste noapte sa vedeti daca totul este bine.

Traducerea si adaptarea:Psiholog Loredana Ionascu

- subiectului ii vine greu sa fie atent la detalii; face greseli elementare, din neatentie.
- ii este greu sa ramana atent mai multa vreme si sa organizeze activitati; se lasa usor distras de stimulii exteriori.
- nu pare sa asculte, atunci cand i se vorbeste; nu duce pana la capat sarcinile primite.
- uita si pierde lucruri in mod frecvent, e dezorganizat.
- poate parea ca nu este prezent emotional; tace.
- adeseori evita sau ii displac sarcinile care necesita un efort mental sustinut.
- impulsiv sau / si hiperconcentrat cateodata, n-are stare; mai tot timpul este “pe fuga”.
- are nevoie de multa stimulare; cauta conflictul
- intrerupe; e nerabdator; are dificultati in a-si amana satisfactia sau placerea.
- vorbeste mult, proceseaza verbal, nu minte
- se blocheaza pe un anumit mod de a gandi, nu renunta usor la opiniile sale; pare sa fie necooperant.
- abilitati de comunicare sub medie

In ultimii 20 de ani familia monoparentala a devenit un fapt mult mai intalnit decat familia nucleara (formata din mama, tata si copil). In ziua de azi vedem tot felul de familii monoparentale: formate doar din mama, doar din tata, doar din bunici.
Viata ca familie monoparentala poate fi foarte stresanta pentru copil si parinte. Parintele singur poate fi depasit de responsabilitatile cresterii unui copil, pastrarii unui serviciu, achitarii facturilor. Veniturile financiare sunt mult mai reduse in cazul unui singur parinte.
Parintele singur se confrunta cu mult mai multe probleme si presiuni decat familia nucleara.
O parte din acestea sunt:
•Vizitele si problemele legate de custodia copilului
•Efectele conflictelui continuu dintre parinti
•Mai putine ocazii pentru parinte si copil de a petrece timp impreuna
•Efectele divortului asupra performantelor scolare ale copilului si asupra relationarii acestuia in grupul de egali
•Problemele cauzate de noii parteneri / partenere ale parintelui

Psiholog Loredana Ionascu